tow.ro

Archive for the ‘carti’ Category

Boccaccio – Decameronul

Deja a devenit oarecum trivial sa spui despre o carte ca e una pentru femei. Lucruile sunt si mai interesante daca o carte trece ca fiind pentru barbati. Multe femei o vor citi si vor fi ferm convinse ca e o lectura super.  Ei bine, eu va recomand o carte de-a dreptul pentru femei, cu invataturi pentru femei, scrisa in manierea in care le place femeilor. O suta de povesti scurte, fiecare cu pilda ei, un grup de prieteni, un ton decent, mult umor. Desigur, eu doar va recomand; autorul insa explica mult mai bine de ce publicul tinta sunt femeile.

Din Decameronul se intelege foarte bine cam care e treaba cu iubirea, casatoria, indatoririle unei femei, cum ca cinstea femeii este mai presus de orice, ce este darnicia, cum se spune vorba buna la momentul potrivit si multe alte sfaturi bune. Asa ca, fetelor, cititi Decameronul!

Ion Ianosi despre Muntele Vrajit al lui Thomas Mann

“Particularitatea lui Thomas Mann consta in capacitatea de a uni si sintetiza, de a arunca o punte de legatura  intre extreme, de a fauri un tip de roman care sa valorifice poemele homerice si patimile biblice, seninatatea lui Tolstoi si frenezia lui Dostoievski. Thomas Mann este un umanist german, un optimist cu deznadejde in priviri, un admirator al impunatoarelor constructii, neincrezator in trainicia lor, un luptator pentru fericire, constient de chinurile prin care aceasta va putea si dobandita. El urmareste o sinteza dialectica intre lumina si bezna, intre viata si moarte, si nazuinta aceasta constanta ii asigura o situatie oarecum singulara in proza primei jumatati de veac…

Thomas Mann este un clasic nascut din trairile romantismului, iar Muntele vrajit – manifestul programatic al acestei simbioze, definita de autor insusi intr-o formula revelatoare in laconismul sau: Romantismul mortii plus afirmarea vietii.”

Rezumat Friederich Nietzsche – Nasterea filosofiei in epoca tragediei grecesti

Grecii

Chiar la inceputul lucrarii ni se pune sub discutie ideea de popor sanatos ori bolnav si de rolul filosofiei in cadrul unui popor. Cand incepe filosofia? Ce este filosofia? La ce foloseste ea? – intrebari la care raspunsul decurge numaidecat, Nietzsche afirmand ca grecii au fost cel mai sanatos popor si ca filosofia, contrar asteptarilor noastre, nu s-a nascut intr-o perioada nefasta a poporului grec, ci, dimpotriva, chiar in culmea maturitatii, a fericirii sale.

Ceea ce ii diferentiaza pe greci de celelalte popoare, si astfel gasim si explicatia realizarilor lor marete, este ca grecii au preluat ce era mai bun de la ceilalti si au mers mai departe de acolo de unde ceilalti s-au oprit. Astfel, ei traseaza tipurile spiritului filosofic, tablou in peisajul caruia posteritatea nu a mai putut adauga nimic.

Prima afirmare in viata a filosofiei grecesti o constituie institutia celor sapte intelepti. Ce subliniaza Nietzsche aici este importanta si sustinerea pe care grecii o acorda filosofilor, spre deosebire de alte popoare. El mai remarca, deasemenea, ca pura filosofie o gasim la grecii preplatonicieni si ca, o data cu Platon, incepe hibridizarea filosofiei, intrucat el imbina filosofia cu personalitea sa. Aici Nietzsche isi evidentiazaintentia de a dedica lucrarea lui preplatonicienilor.

Thales

Primul filosof grec este Thales, iar afirmatia lui cum ca “totul e apa” este prima idee a filosofiei. Nietzsche reliefeazatrei motive pentru care propozitia lui Thales trebuie tratata cu cea mai mare seriozitate: in primul rand pentru ca ea vorbeste despre originea lucrurilor, apoi pentru ca nu a recurs la alegorie, si in cele din urma pentru ca e incipitul ideii ca “totul este una”. De remarcat, de asemenea, ca, o datacu Thales, filosofia incepe  printr-un caracter organicist.

Anaximandros din Mliet

Acesta este primul scriitor filosof. In viziunea lui Anaximandros, generarea lumii se produce permanent, ciclic, din Apeiron. Daca Thales simplifica multiplicitatea lumii, Anaximadros merge mai departe cu doi pasi: o data el isi pune problema unitatii evidentiate de Thales si multiplicitatii existente, pe care o rezolva printr-un fenomen moral, in viziunea lui multiplicitatea ispasindu-si existenta prin insasi pieirea sa. In al doilea rand se intreaba “De ce nu a pierit existenta, de unde energia de nastere continua?”. Si la aceasta intrebare el nu gaseste alta solutie decat prin “indeterminat”, ceva mitic care danastere tuturor lucrurilor.

Heraclit din Efes

Heraclit, la randul sau, preia stafeta inmanata de Anaximandros, ducand mai departe idea de “indeterminat” astfel: el neaga conceptia lui Anaximadros a dualitatii unor lumi cu totul diferite, ajungand sa nege pur si simplu fiinta. Pentru Heraclit totul este devenire si lucreaza in acest sens numai cu reprezentari intuitive. Suferinta, vinovatia, nedreptatea sunt prezente doar in ochiul limitat, cel care priveste doar individual si nu vede armonia generala, care nu contempleaza. Nietzsche scrie cu admiratie despre Heraclit, afirmand ca “nepasarea fata de cele prezente si momentane sta in fiinta insasi a marilor naturi filosofice”.

Parmenides

Heraclit s-a oprit la intrebarea “ce este devenirea?” si de aici a continuat Parmenides, care si-a explicat-o prin imperecherea Fiindului si Nefiindului. Greu de conceput acest lucru, el face apel la imaginea Afroditei, cea care simbolizeaza relatia empirica dintre masculin si feminin, posibilitatea unirii contrariilor. In conceptia lui Parmenides, perceptiile senzoriale sunt inselatoare, caci ele creeaza iluzia ca si Nefiindul este, si astfel ca devenirea ar avea o fiinta. El contempleaza adevaratul fiind ca pe o sfera nemiscata. Tema ontologiei este reprezentativa in viziunea lui Parmenides, intrucat el remarca faptul ca experienta nu ii ofera Fiinta asa cum o gandea el, insa aceasta Fiinta trebuie sa existe de vreme ce a gandit-o si, deci, noi avem un organ al cunoasterii independent de experienta, teorie pe care, mult mai tarziu, Kant avea sa o slefuiasca in mod exceptional.

Datorita lui Parmenides, sunt introduse reprezentarile cu caracter geometric.

Anaxagoras

Anaxagoras contrazice teoria lui Parmenides, prin doua obiectii: cea a gandirii mobile si cea a orignii aparentelor. Pentru el din Asemenea nu se poate naste niciodata Neasemenea si schimbarea nu poate fi niciodata explicataprintr-un singur Fiind. Miscarea este un adevar si nu o aparenta. El dovedeste aceasta, in pofida viziunii lui Parmenides, sprijinindu-se pe incontestabila succesiune a reprezentarilor noastre in gandire.

Anaxagoras ne vorbeste despre Nous, o substanta existenta in sine, o materie foarte delicata si fina, cu insusirea specifica a gandirii, care se misca pe sine insusi, adica este independent. Anaxagoras a presupus un moment originar, in care Nous nu actionase inca, aici incepand perioada haosului anaxagoreic.

Empedocles

Acesta este cel care duce mai departe invatatura lui Anaxagoras, incercand sa elimine surplusul de ipoteze. El se indeparteaza de Anaxagoras cand considera ca e imposibila continuitatea miscarii circulare. Potrivit lui, toate miscarile se nasc non-mecanic, ducand totusi la un rezultat mecanic. Empedocles are viziunea unei forte care strange laolalta atomii si da consistenta materie, forta care poarta numele de “iubire”.

Pentru el nu exista decat patru realitati: pamantul, aerul, focul si apa.

Anaximene

Meritul acestui filosof este acela de a fi primul care are viziunea totului format prin condensarea sau rarefierea unei materii primordiale. La el aerul este principiul lumii, omniprezent, etern, din el se naste si se resoarbe. Aerul, ca si Apeiron-ul, il gasim in stare pura, de incremenire, de nemiscare. Doar dinamismul face ca lumea sa fie vie. Astfel, Anaximene traseaza liniile unei ratiuni universale.

Democrit

El crede in realitatea miscarii. Dezvolta teoria atomilor, crezand ca Fiinta este unitatea idivizibila. Daca un atom ar fi ceea ce un altul nu ar fi, ar rezulta o non-fiinta, ceea ce este o contradictie. Si Democrit recunoaste cele patru elemente, spunand despre foc ca este facut din atomi mici si rotunzi, in celelalte elemente fiind amestecati atomi diferiti. Democrit este primul care, spre deosebire de predecesorii sai, formuleaza o prima ipoteza, utilizabila din punct de vedere stiintific – si anume cea a materialismului. In formarea unei lumi, atomii plutesc permanent in agitatie in spatial infinit. Miscarea originara este verticala, o cadere regulatasi vesnica a atomilor in infinitul spatiului. Gandirea este miscare, esenta sufletului sta in forta sa insufletitoare, sufletul este facut din materie mobila, din atomi de foc care se misca perpetuu. Tot o data cu materialismul lui Democrit, gasim incipitul moralei, care spune “Multumeste-te cu lumea asa cum este ea”. El este, de altfel, primul rationalist.

Socrate si incheierea

In primul rand, Nietzsche evidentiaza meritul lui Socrate de a fi primul care a filosofat asupra vietii.

In conceptia lui Nietzsche, singurul interes pe care il reprezinta Socrate este acela ca a declansat o reforma morala. El este autodidact in morala si isi alege cunoasterea ca drum al virtutii, caracteristica definitorie pentru temperamental sau filosofic. Pentru Socrate cunoasterea si moralitatea sunt identice – ideea revolutionara si tulburatoare, caci se poate formula si astfel: lipsa de cunoastere este raul. Ce mai admira Nietzsche la Socrate este faptul ca acesta are sentimental misiunii sale. De asemenea, este subliniat faptul ca Socrate si-a dorit moartea, vrand sa demonstreze prin aceasta ca este posibil ca inteleptul sa invinga asupra instinctelor – frica de moarte, prin intreaga cunoastere pe care o detine.

Cu Socrate, evidentiaza Nietzsche, se incheie epoca inteleptilor originari, cu Platon incepand o noua epoca de intelepti, care imbina filosofia cu propria lor personalitate.

Introducere in Johan Huizinga, Homo ludens

Homo ludens a fost publicata in 1955 si a frapat prin rangul pe care i-l ofera jocului in contextul cultural. Huizinga deschide primul capitol al cartii prin urmatoarea afirmatie: “Jocul este mai vechi decat cultura, pentru ca notiunea de cultura, oricat de incomplet ar fi ea definita, presupune in orice caz o societatea omeneasca, iar animalele nu l-au asteptat pe om ca sa le invete sa se joace”. El continua mai apoi zicand ca “marile activitati primare ale societatii omenesti sunt intrepatrunse, toate, din capul loului, de catre joc”.

Huizinga caracterizeaza jocul ca fiind “in primul rand si mai presus de toate o actiune libera”. Daca societatii i se cenzureaza jocul, acest lucru poate fi vazut ca o restrictie asupra libertatii. Este foarte importanta perspectiva indicata de Huizinga avand in vedere ca in prezent este incurajat comportamentul omului preocupat numai de munca sa, fiind astfel noul erou, tipul de erou contemporan, sclavul muncii, care este rasplatit moral daca se pastreaza un individ serios, care nu se preteaza la jocuri. Astfel, prezenul, din viziunea lui Huizinga, inseamna moartea culturii.

Nasul este prima data publicat in 1836 in revista Sovremennik, la vremea respectiva condusa de Puskin. In spatele caracterului realist, satiric  al nuvelei, specific lui Gogol, se ascunde o intreaga discutie filosofica. Se spunea la un momentdat despre personajele lui Dostoievski ca nu stim cine sunt nebunii. Cei din afara, cititorii, ori protagonistii. Cu referire la Nasul lui Gogol, intrebarea poate fi pusa in felul urmator: cine e nebunul? Societatea? Kovaliov? Sau poate chiar… Nasul?!

Cateva cuvinte despre Idiotul

De data aceasta am ales o carte care, chiar si numai prin autoritatea autorului ei in literatura, nu are cum sa dea gres. Lectura este Idiotul scrisa de Dostoievski.

Pe coperta cartii de la Polirom putem observa un citat din Dostoievski in care vorbeste despre Idiotul in felul urmator:

“Ideea principala a romanului este infatisarea unui om intru totul sublim. Nu-i nimic mai greu pe lume, mai ales acum… Voi aminti ca dintre chipurile sublime ale literaturii crestine cel mai apropiat de desavarsire este cel al lui Don Quijote. Dar acesta este sublim numai pentru ca, in acelasi timp, este si ridicol. Pickwick al lui Dickens (o idee infinit mai slaba decat Don Quijote, totusi imensa) este si el ridicol, tocmai prin asta fiind cuceritor… Jean Valijean este si el o tentativa puternica, dar trezeste simpatia datorita teribilei sale nefericiri si prin faptul ca societatea este nedreapta cu el. Pe cand la mine  nu exista nimic, nimic asemanator…”

Prin aceasta afirmatie Dostoievski ne da totusi o tema: Daca nu prin ridicol, nedreptate si nefericire, atunci prin ce este idiotul sublim?

In continuare am ales sa indic un citat din Idiotul de o universalitate frapanta, evidentiat datorita importantei sale de tip sociologic.

“Intr-adevar, nu e nimic mai regretabil, de pilda, decats a fii bogat, de familie buna, cu infatisare placuta, cultivat, inteligent, chiar bun la suflet, fara ca in acelasi timp sa ai vreun talent, vreoinsusire deosebita, vreo ciudatenie, vreo idee personala; esti “ca toti” si basta! Esti bogat, dar nu ca Rotschild; numele pe care il porti e cinstit, dar nimeni dintre cei care l-a purtat n-a fost o celebritate; arati bine, dar infatisarea ti-e prea putin expresiva; ai primit o buna educatie, dar nu stii la ce s-o intrebuintezi; minte ai, dar fara idei proprii; ai inima, dar nu esti marinimos etc., etc., si tot asa in toate privintele. Pe lume, asemenea oameni sunt extrem de numerosi si chiar cu mult mai numerosi decat s-ar parea; asemeni tuturor oamenilor ei se impart in doua categorii principale: unii sunt marginiti, altii “mult mai destepti”. Primii sunt mai fericiti. Pentru un om obisnuit, “marginit”, nu exista nimic mai usor decat sa-si inchipuie ca este o persoana neobisnuita si originala, savurandu-si fara ezitare aceasta inchipuire”. (F.M. Dostoievski, Idiotul, editura Polirom, pg. 515)

Cine e Mihail Bulgakov? Un scriitor rus din prima jumatate a secolului XX. El este recunoscut mai ales pentru Maestrul si Margareta, carte pe care a inceput-o in 1928 si care a fost publicata in 1966, la 26 de ani dupa moartea sa.

In ciuda numeroaselor premii castigate de catre Mihail Bulgakov pentru cartea sa, Maestrul si Margareta, personal, nu mi-a placut deloc acest roman. Asa ca, daca nu ati citit-o, din punctul meu de vedere,  nu ati pierdut nimic. Maniera incalcita, personajele dezagreabile, intriga de tip mistico-religios nu au facut decat sa desconsidere si mai mult lucrarea.

Maestrul si Margareta nu este nici o carte pe care o citesti pentru a te relaxa, nici una din care ai ceva de invatat. Este pur si simplu o carte ce reflecta nimic altceva decat disperarea autorului ei.

Un titlu bun, multe premii, iata ca am cumparat cartea. Dar stupoare, nu am putut citi nici macar o pagina. Asa ca i-am dat cartea unei prietene si am rugat-o sa o citeasca si sa mi-o povesteasca si mie.

Dupa o luna avem urmatoarea discutie:

Ea: Cartea lui Celine e de mare mare porc. Nu stiu ce premii a luat, dar e de necitit. N-are legatura nimic cu nimic. Zici ca e scrisa de un veteran care la un moment dat a innebunit din cauza ororilor razboiului, si-a parasit familia, casa, s-a apucat de baut si textul e produsul amintirilor plastice si profunde, dar desprinse de orice context, pe care veteranul le manifesta la betie. Am inteles ce-a vrut sa faca, dar tehnica lui cretina de introspectie nu face nimic, nu aduce nimic nou. E un autor perfect mediocru cu o lucrare plictisitoare, careia nu putem sa-i dam decat o vaga valoare istorica.

Eu: Ai citit-o pana la capat?

Ea: De parca as fi putut…am citit o suta de pagini aproape… si-am zis.. ok poate termina cu rahatul asta si incepe sa vorbeasca normal si-am daeschis-o mai pe la mijloc…aceeasi expunere balbaita.

Eu: Ce sadic!

Ea: Mai dau cateva pagini, aceeasi chestie… pai nu se termina niciodata? Si nu contenea sa vorbeasca despre sine…chiar si-n trecere… mai lasa-ma, frate. Oribil! Pe asta cred c-am sa-mi iau libertatea sa n-o termin.

Eu: Auzi, dar nu te-a pufnit rasul ca peste tot dai peste acelasi rahat?

Ea: Normal! Deci situatia era cam frustranta ca avusesem totusi incredere, fusesem optimista, am zis ca se poate, hai curaj… si-am dat peste un stil asa de tern si de obosit. daca ar fi vrut exprime ideea asta de vestejire sufleteasca, o putea face in idee, nu in forma, pentru ca el imi zicea ca a mancat ca si cum ar fi facut nu stiu ce trasnaie care l-a marcat profund, si-acum nu-si mai gaseste cuvintele si firul logic.

Eu: Trebuie totusi sa recunosti ca mai rar carti ca asta. Totusi de la ce vine titlul?

Ea: N-am aflat in carte, dar in prefata scria ca face trimitere la doua orase din Germania, ca autorul fugise in timpul razboiului de la unul, la altul sau asa ceva.

Eticheta si protocol este o scriere ceva mai serioasa decat majoritatea cartilor din domeniul bunelor maniere. Pentru o initiere in Codul Bunelor Maniere eu o recomand. Cel mai bine inchegat capitol este acela despre pregatirea mesei, insotit de ilustratii bine puse la punct. As vrea totusi sa fac cateva evidentieri:

- Indicatia Marianei Pop cum ca lingurita pentru desert se aseaza de la inceput, deasupra farfuriei¹ este incorecta. Aceasta este o conceptie falsa, populara, vulgarizata. Am dezvoltat aceasta tema in articolul Asezarea tacamurilor, aranjarea mesei .

- Pe scari nu urca mai intai femeia, urmata de barbat², contrar parerii Marianei Pop. Argumentul – simplu – ca sa nu se simta femeia inconfortabil din cauza inevitabilei priviri a barbatului drept in popoul ei.

- Cum sa pui meniul pe farfurie?! E de prost gust.³

________

1. Mariana Pop Mion, Eticheta si protocol. Ghid expres, Editura Universitara, Bucuresti 2008, pg. 184

2. pg. 120

3. pg. 168

De data aceasta ma conversam cu un pasionat al filosofiei. Domnul cu pricina imi tot vorbeste, plin de entuziasm, despre una, despre alta, cand, imi vine nastrusnica idee in cap si il intreb: “Dar pe Henry Miller l-ai citit?”, la care el zice: “Nici n-am auzit”. Atunci eu ii spun cat de important e Miller in literatura contemporana. Ii mai zic ca e si plin de umor, Miller asta. Ca drept dovada, in “Tropicul Capricornului” apare sintagma “Immanuel pussyfoot Kant”*. Fata i se umple de un zambet sincer – il privesc indoielnic – nu, nu s-a prins. Ok. Ii zic: “Stii ce inseamna pussyfoot, da?”. Crezuse ca e ceva dragut, ca un fel de pisic, motanel (!).

I-am explicat ce inseamna pussyfoot. Concluzia – nici nu mai auzise de Miller, acum ca a auzit, cu siguranta ca nu mai vrea sa auda!

________

* Henry Miller, Tropic of Capricorn, editura Grove Press, 1994, pg. 189